"Oblemenco"nu e orice stadion. Nu e un simplu punct pe o hartă fotbalistică. Nu e un loc unde doar se joacă fotbal şi spectatorii aplaudă. În Banie se trăieşte. Mai mult decât oriunde. De cum zăreşti semeţele nocturne sprijinite-n ceruri, inima îţi tremură. Mergi pe trotuar, cu steagul sus, fluturând în aerul din ce în ce mai albastru. Ai fularul la gât şi nimic nu mai contează. Când stadionul e aproape, toate gândurile şi amintirile care nu au legătură cu STIINTA îţi evadează instantaneu din memorie. Îţi dedici sufletul Craiovei. Pentru că, în cele două ore petrecute în stadion, nimic nu mai contează.

În Banie, istoria se scrie cu cerneala nebuniei, condeiul desenând traiectorii nemaivăzute prin văzduhul nostalgic, cu driblinguri scoase din pălărie şi cu suflete abia ţinându-şi echilibrul între agonie şi extaz. A văzut multe Centralul nostru şi anii au trecut peste el. Se vede cu ochiul liber. Însă, chiar dacă fizic nu mai are nimeni grijă de el, spiritul său a rămas la fel de viu ca întotdeauna. Viaţa a aruncat multe asupra stadionului, dar el a rezistat. A rezistat datorită spectacolului, magiei, nebuniei cu care bolnavii de FCU l-au cotropit în mii de meciuri.  Doamne, câte ar povesti, dacă ar avea gură să vorbească. Câte cărţi s-ar scrie de pe urma şoaptelor lui, născute din vremuri.

"Oblemenco" va continua să existe. Chiar şi atunci când nu va mai fi fizic, el va exista în sufletele noastre. Spiritul lui va dăinui, pentru că spiritul nu moare niciodată.